|
O imagine ia nastere... autor: Stefan Tanase | vazut de 25387 ori | printeaza articolul | trimite articolul unui prieten Era o zi calda (foarte calda) de vara. Geamuri deschise, usa de la balcon deschisa, apa minerala rece cu cuburile de gheata aferente... Imi asteptam un prieten care tocmai anuntase ca o sa intarzie. Intarzie, da? Pai de ce sa nu "profit" de timp si sa mai dedic o parte din el fotografiei. Doar nu am nimic de pierdut. Umbland asa cu aparatul prin casa intorc privirea ba dupa bicicleta, ba dupa niste portocale, doua bile chinezesti relaxante... toate interesante, dar eu caut ceva sa ma ajute sa imortalizez caldura. Imi sar in ochi noile sandale ale mamei, puse frumos pe cutia in care au venit. Iau una si-o arunc in mijlocul sufrageriei. Zic eu ca se potriveste... Usa la balcon larg deschisa aduce a canicula, sandalele se poarta vara.. iarasi cald. Sa vad cum "dau" la obiectiv... Pun aparatul pe jos si declansez.
Realizez imediat ca acest cadru are potential. Ma duc repede, ii aduc "perechea" si le asez ca si cum cineva ar fi pasit in ele (nu vroiam sa stea aliniate ca pe raft). Mut tot cadrul mai in stanga cu dorinta de a cuprinde mai bine deschiderea larga a usii de la balcon.
Incepe sa arate din ce in ce mai bine, dar parca totusi ceva nu era in ordine cu sandalele. Ma uit la ele din stanga, din dreapta, de sus... pana realizez ca in nici un caz niste sandale proaspat incaltate nu ar arata asa. Cu putina rabdare se rezolva si aceasta ultima problema. Curelusa de la sandala sta perfect, mai ca zici c-o femeie invizibila le poarta.
Putina rabdare apoi si cu reglajul balansului de culori. Atmosfera calda (fierbinte chiar, de vara...) nu era complet redata de deschiderea larga a usii. Nuantele de verde "toxic" si galben intotdeuna mi-au sugerat acest tip de caldura ce te face sa nu mai poti respira vara. Zis si facut...
Urmeaza apoi accentuarea umbrelor, lucru fara de care nu scapa nici o poza de-a mea. Cel putin pana acum. Umbrele imi plac, umbrele ma obsedeaza. O imagine reprezinta o proiectie pe un plan a subiectului. Deci imaginea tridimensionala (cea vazuta prin cei doi ochi, compusa defapt din 2 imagini normale) devine bidimensionala. La fel de plata ca si senzorul aparatului. Umbrele ma ajuta sa definesc forma subiectului mult mai bine si in acelasi timp permitandu-mi sa adaug un plus de mister imaginii. Sau cel putin asta e impresia mea. Iata rezultatul final:
Imi voi permite sa adaug acestui "eseu" o mica povestioara pentru care-i multumesc inca o data domnului Dan Samoila. Aceasta a fost cea mai dura dovada pe care am primit-o vreodata care sa-mi arate ca fotografia este un domeniu cat se poate de subiectiv. Chiar si acum ma minunez cand citesc aceasta interpretare a imaginii:
"In dimineata aceia M. observa ca aripile ce i-au aparut acum doua saptamani erau perfect dezvoltate. Le intinse si batu aerul din camera de
cateva ori. Brusc se sperie de zgomotul facut de vaza cu flori de camp uscate, ce se farama de podea. Se zgribuli si se infasura in aripi. Erau
asa de pufoase. Se uita cu admiratie, rasucindu-si gatul si contorsionandu-se sa vada ce combinatie de culori aveau penele acelea lungi si matasoase.
Erau cateva tonuri de griuri ca intr-o fotografie veche pe care si-o amintea vag; o poza cu ea pe la vreo 5 ani tinand o sfoara legata de piciorul unei gaste ce protesta dand din aripi, semn ca nu vrea sa stea la poza. Unchiul ei ii facuse poza. Acelasi unchi care doisprezece ani mai
tarziu i-a spus sa se duca la manastire, sa uite de tot ce s-a intamplat si sa-si dedice viata lui Iisus.Ce bine ca nu l-a ascultat.
Nu l-ar mai fi cunoscut pe G. N-ar mai fi stiut niciodata ce gust are marea, cate soiuri de pesti traiesc in ea, cat de mare este un albatros...
I-ar fi placut sa aiba aripi de albatros, asa de lungi si gratioase, aripi ce strabat atatea mari dupa bancuri de spinari argintii ce se zaresc ca
niste aburi pe sub valurile din larg.
I-ar fi placut si daca ar fi avut un accent de albastru, cum are gaita pe
aripi la exterior, ca un semn reflectorizant de pe haina lui G. de la servici.
Cand este furtuna, acolo pe mare, in bataia valurilor si-n lumina fulgerelor, ei se vad in bezna noptii dupa acele semne reflectorizante care se hranesc cu un strop de lumina si apoi o trimit mai departe catre ochii inundati de
apa sarata ai celorlati camarazi.
Oricum si aripile astea sunt frumoase. Sunt mari. Stranse chiar, ajung pana la podea. Au penele noi fara sa fie tocite la varfuri. Numai bune
pentru calatoria ei.
Se uita si la sandalele din picioare ce se decupau pe mocheta verde ca si cum ar fi fost pe un gazon englezesc.
De acum o sa renunte la ele, nu sunt necesare acolo unde va ateriza, oricum nu le purta decat in oras, pana ce iesea din zona asfaltata. Ii
placea la nebunie sa alerge desculta prin nisipul fierbinte pana ce simtea sarutul racoros al marii pe glezne. Atunci ea isi lasa rochia si sandalele pe o piatra si se arunca in valurile infometate dupa caldura trupului ei.
Se descalta in dreptul usii de la balcon si iesi pasind atent, tinandu-si aripile stranse sa nu agate perdeaua cu ele. De la etajul opt de unde era vedea casele de peste drum ca pe niste
spinari de pesti caramizii.
Intinse aripile... Of, daca ar fi strans mai itai rufele de pe sarma!
Se apleca usor peste balustrada, o lua usor cu ameteala, dar isi reveni imediat, o singura bataie ferma din aripi o scoase definitiv din balcon, carmi brusc asa cum vazuse ca fac randunelele si se indrepta spre mare cu
toata viteza." Comentarii:
|
